O fetita sta de vorba cu pamantul

Carte de povesti pentru copii - Deşi nu ai învăţat la nicio şcoală, Pământule, poate ştii şi tu, acolo, vreo poveste. Poate ţi-o citeşte cineva sau poate ai vreo bunică, aşa cum mai toţi copiii au, aşa de bună să-ţi mai spună şi poveşti?- Ei!, ce să zic, eu mai mult ascult poveştile pe care mi le spun vân­turile din cele patru colţuri ale lumii, ploile, prin stropii lor jucăuşi şi ră­coroşi, până şi viscolul, care deşi e aşa cum îl ştim cu toţii, ştie la poveşti de numai să am eu timp să le ascult! - Dar vreun cântec ştii? Nu din acelea pe care le aud eu la gră-diniţă, poate altceva? - Nu, nu trebuie să le ştiu eu, nici să le cânt... Dar dacă tu vrei să asculţi vreunul, chem iute o ciocârlie şi uite!, îi întind palma să-şi poată construi un cuib, unde să-şi crească puişorii... - Dar dacă eu aş adormi, acum, în timp ce vorbim ba de una, ba de alta, ce-ai face? - Ce să fac? Aş sta de veghe până te-ai trezi, ca să continuăm mai apoi, iarăşi, de unde ne-am oprit. - Dar fraţi, surori ai? - Apa mi-e soră, muntele mi-e frate, am şi destule rude mai înde­părtate. Eu trebuie să am grijă de tot ce există ca fiinţă şi ca nefiinţă pe această lume. -... Dar furtunile nu te înspăimântă? Sau când umblă Sfântul Ilie cu carul lui de foc prin tot cuprinsul cerului... - Am învăţat să le îndur pe toate, ştiind că acestea sunt atât de ne­cesare tuturor. - Dar despre fericire... eşti vreodată fericit, Pământule? - Cum de nu!; chiar tu, când alergi şi-ţi simt tălpile că-mi mângâie obrazul, mă podidesc lacrimile, nu alta... Dar fericirea o găsim şi în lu­crurile chiar mai puţin importante... - Dar despre bucurii...? - Toate bucuriile pe care le au fiii mei, adică, voi, pământenii, se răsfrâng şi asupra mea. Eu le simt, pentru că eu pe trăiesc odată cu ei, nu mai puţin şi tristeţile...