Cine râde la urmă... îmbătrânește mai bine. Mic îndreptar de executare corectă a Ordinului de Îmbătrânire

Ce fel de bătrâneţe vrei să ai? Bună sau rea? Frumoasă sau urâtă? Reuşită sau ratată? Bineînţeles, răspunsul tău va fi totdeauna cel pozitiv. Şi astfel, am ajuns din nou în punctul nevralgic al problemei: Ştii ce ai de făcut? Ca în orice materie de mare complexitate şi adâncime, soluţiile-minune, tranşante şi general valabile sunt, practic, imposibil de găsit. Cu atât mai puţin când vorbim despre „taine" precum viaţa şi moar­tea. Şi totuşi... când pleci la luptă, aici, pe pământ, trei lucruri nu tre­buie să-ţi lipsească: încrederea în reuşită, strategia şi armele potrivite. Altfel, de ce te-ai mai angaja în bătălie? Odată ce-ţi accepţi soarta, fu­ria începe să scadă, ca un foc nealimentat. Iar dacă priveşti bătrâneţea doar ca pe un Everest îngheţat şi capricios, ar fi bine să te gândeşti puţin la spusele lui Edmund Hillary, după ce a învins Muntele (l-a es-caladat, spunea el, „pentru că există"). Merită să îmbătrâneşti? Merită. Fie şi numai din curiozitate. Fie şi numai din plăcerea bucuriilor mărunte, de zi cu zi. Stoarce tot ce-i mai bun din ce-ţi oferă viaţa, din ce-ţi oferi tu şi din ce-ţi oferă se-menii tăi. Să fie altă cale mai bună decât asta? Post-scriptum. Riscul de a scrie în falset sau lacunar despre bătrâneţe e mare atunci când nu ai trăit-o suficient de mult, când nu te-a „durut" în toate formele ei şi până la capăt. Unii scriu despre bătrâneţe venind dinspre filosofie, dinspre „lucrurile mari". Foarte bine. Îşi permit. Eu nu-mi permit şi nici n-aş fi vrut s-o fac astfel. Prefer să vin dinspre contingent, dinspre „lucrurile mici" în care ne scăldăm în fiecare zi. Din această perspectivă, mă regăsesc deplin în înţelesul următoarei judecăţi: „[...] de fapt, tocmai fleacurile merită notate, cu condiţia ca banalul pe care ele le exprimă şi în care trăim clipă de clipă să lase să se întrevadă tresărirea noastră în faţa lui. Căci tresărirea aceasta e viaţa din noi, în timp ce banalul care o provocă e doar prilejul ei" (Liiceanu, G., 34, p. 310). „Tresăririle" mele nu ascund niciun fel de vademecum intenţional, expunând doar (prin aglutinarea lor finală în mintea cititorului) experienţa mea de îmbătrânire. Un fel de a vedea lucrurile. Dacă, în timpul lecturării, cititorul va tresări şi el, din când în când, odată cu mine, acest „fleac" mă va bucura deplin, însemnând că i-am oferit şi lui o clipă bună de viaţă.