Drumul de la dramaturgia muzicala la spectacolul de opera. Repere in creatia wagneriana si verdiana

Comunicarea muzical-dramatică presupune în mod cert două elemente fun-damentale: sunetul şi cuvântul, sau, într-o sferă largă, muzica şi teatrul. Solicitarea spectatorului este în acest caz dublă, receptarea fiind mai pretenţioasă. Dar satisfacţia şi emoţia artistică pe care o poate trăi publicul atunci când se află în faţa unui spec­tacol liric valoros este unică. Poate exista între realizatorii unui spectacol liric şi public o comunicare muzical-dramatică? Desigur, iar forţa acestei comunicări nu depinde numai de gândirea muzical-poetică a compozitorului şi libretistului, ci şi de pasionanta şi nobila misiune a realizatorilor (regizor, scenograf, dirijor, coregraf, maestru de cor, light-designer) şi interpreţilor de a pune în valoare ideile muzical-dramatice ale partiturii. Drumul către împlinirea unui act artistic armonios, în scopul unei substanţiale comunicări muzical-dramatice este dificil, dar, în acelaşi timp, fascinant. Îl vom urmări, bazându-ne pe datele concrete ale partiturilor muzicale şi pe relaţia de colaborare creatoare dintre regizor, dirijor, scenograf şi interpret, relaţie ce am cultivat-o în cei aproape treizeci de ani dedicaţi regiei de teatru liric, timp în care am montat peste patruzeci de titluri de operă, majoritatea aparţinând romantismului muzical. Reuşita re-creerii partiturii muzicale depinde de corelarea imaginaţiei cu complexitatea documentării, montarea spectacolului de operă devenind, în acest mod, un act de cultură extrem de responsabil, ce va rămâne, cu siguranţă, în conştiinţa publicului. Valabilitatea şi consistenţa imaginii scenice nu poate fi concepută de către regizorul de operă, decât dacă, în modul cel mai responsabil, este analizată de către acesta dramaturgia muzicală a partiturii, găsind motivaţiile cele mai pertinente în exprimarea sa scenică - motivaţii rezultate dintr-o documentare minuţioasă nu numai la nivel muzical, ci şi literar, social, istoric, plastic. În acest sens, am considerat că opera romantică a dezvoltat în conştiinţa publicului ideea de spectacol total, ajungând prin performanţele conceptuale ale lui Richard Wagner şi Giuseppe Verdi la viziuni unitare şi profunde, bazate pe idei conducătoare cu valoar­zentării spectacolului liric de la sfârşitul secolului al XIX-lea până în prezent. Anul 2013 este un an emblematic pentru lumea operei, aceşti doi compozitori împlinind 200 de ani de la naştere. Aceasta majoră sărbătoare a operei m-a determinat să îmi canalizez întreaga analiză ce urmăreşte drumul parcurs de către regizor de la partitura muzicală la spectacol, luând ca exemplu două titluri emblematice ale genului liric - Tristan und Isolde şi Otello, oprindu-mă şi asupra operei Simon Boccanegra, care a anunţat din punct de vedere conceptual, în mod indubitabil, penultima capodoperă verdiană.