Scrisori la Post-Restant

De vei citi scrisorile, fiindcă ce altceva sunt Scrisori la Post-Restant, vei găsi răspunsul la tulburătoarea întrebare iniţială: „Ce poţi să faci / când te dor amintirile? / Să ţipi sau să taci?". Ele sunt recunoaşteri pentru sine, dar şi pentru cititori, că toate cele scrise sunt „tră­ite", în linişti, dar uneori „pe durute" şi mai ales „în singurătate". Aflăm că singurătăţile „se însoţesc" cu tăceri, cu emoţii şi lacrimi, cu rememorări, cu aduceri-aminte, ce se rostogolesc pârjolind sufletul. Scrisorile s-au născut dintr-un prea plin al trăirilor, al dorului de mama, de tata, de casa părintească, de Iaşul care, prin ceea ce a reprezentat, în confruntarea cu cele mai exotice locuri din lume pe unde a trecut şi vieţuit autoarea, a ieşit mereu biruitor. În caruselul trăirilor intense, al experienţelor de viaţă copleşitoare, rămâne viu ceva „neostoit", magicul „Dor". „Mă sugrumă dorul", emblematicul, tulburătorul vers, care spune totul, aidoma menţiunilor care marchează locurile din care au pornit Scrisorile, dându-le concreteţe, convingându-ne că totul s-a petrecut aievea. (Iniţial autoarea şi-a ilustrat Scrisorile cu 50 de timbre din cele mai frumoase locuri de „expediere", fiind determinată, în final, să renunţe la frumosul proiect!) Aşa s-au născut şi au pornit gândurile, salvate de cuvântul scris, pentru a dăinui peste timp. Şi cum să nu te bucuri când primeşti, oricine ai fi şi oriunde te-ai afla, Scrisori la Post-Restant? Mai ales când ele îţi aduc veşti şi poveşti de la o „Pasăre călătoare", care şi-a dus cu sine peste mări şi ţări, departe de casă, toată avuţia, „Fonoteca de aur" a sufletului său. Când dorul este copleşitor, casetofonul îi aduce vocea catifelată a mamei, cea sfătoasă a tatei, sufletul vibrează în ropotul ploilor tropicale, iar porumbeii călători poartă peste zări şi vremi Scrisorile către părinţii plecaţi, cu răni de iubire şi dor, dureri, aşteptări, despărţiri pline de întristări şi îngrijorări. Ce lung e drumul Iaşilor, de oriunde l-ai străbate. Dar când mama te aşteaptă la fereastră, totul este minunat! „Cât de greu îţi va fi / când n-am să mai fiu!", îi spune mama, îmbrăţişând-o şi strecurându-i un fior în suflet. Sărbătorile, Colindul transformat într-o Rugă de regăsire a părinţilor, este strigătul de disperare: „Dă-mi-i, Doamne, înapoi / Dă-mi-i, Doamne, pe-amândoi", colindătoarea ajun­gând până la Poarta Raiului, unde este con­vinsă că i se odihnesc cei dragi. Singurătatea se dovedeşte a fi o stare complexă, sinuoasă, un amestec de emoţii, de te­meri, dar şi de linişti copleşitoare. Colindul se leagă, în Scrisori de Crăciun, de iarna moldovenească, bogată în troiene şi ger, când autoarea pleacă pe la casele vecinilor cu urările tradiţionale, sunând cu mâinile îngheţate din clopoţel, punând apoi ofranda în poala mamei - mere, covrigi şi nuci. Şi citind şi recitind Scrisorile, eşti învăluit în atmosfera, în respiraţia şi ambianţă lucru­rilor şi ritualurilor simple, în succesiunea anotimpurilor. „Gerar" înseamnă mireasma merelor coapte, „miracolul Primăverii" -înflorirea zarzărului, întoarcerea păsărilor la cuiburile părăsite, „livada", mândria tatei, sunt adevă­rate imagini-tablou, un decor din care lipsesc doar fiinţele cele mai dragi, plecate în veşni­cie: mama, tata, bunica Ana... Smerită, autoarea Scrisorilor îşi îngroapă „ruga şi lacrimile la căpătâiul părinţilor" ce nu mai sunt. Şi ce comparaţie minunată pentru a exprima plecarea lor: „ca frunzele toamna / unul câte unul în tăcere s-au dus". Din toate colţurile lumii, Scrisorile au por­nit spre sufletele celor cărora le sunt adresate, indiferent unde se află. Pribegia, întoarcerea acasă, bucuria revederii celor apropiaţi şi a locurilor dragi - Copoul, Universitatea, Aurora... şi, la capăt de drum, „casa galbenă"! Dar unde sunt vişinii? O mână criminală a retezat vişinii copilăriei şi adolescenţei, plantaţi în grădina casei, cot la cot cu tata, „frumosul Narcis". Şi, Doamne, ce minunat era atunci, când tata, impiegat CFR, a luat-o la gară, când avea cinci ani, i-a pus chipiul roşu pe cap şi fanionul în mână, iar ea a dat plecarea acceleratului de Bucureşti „în aplauzele călătorilor şi ale spectatorilor". Scrisorile schiţează portretele fiinţelor dragi cu acurateţea şi fineţea detaliilor. Astfel, bunica Ana „cu păr cărunt / adunat la spate / cu două spelci lungi, / înaltă şi subţire, / se gătea în fiecare Duminică / spre a coborî la Mitropolie". Acolo, ritualul e redat riguros: „Îngenunchea / şi se ruga la Parascheva / punea bănuţi în racla de argint / şi săruta veştmântul". Moştenirea bunicii Ana nu e doar lada de zestre „meşterită-n lemn de trandafir", purtată în gând prin lumea largă, ce mirosea „a flori de măr, de cireş, de salcâm", miresme ale copilăriei, ci şi imaginea de sfântă protectoare. Cealaltă bunică, veneţiana Rozalia, apare în Scrisori ca o tânără din poveste, îndrăgostită, mireasă, plimbându-se peste timp prin atmosfera romantică a Iaşului, „pe lângă plopii fără soţ". Printre portrete, Mama, în realitate şi în amintire, în vis, apare obsesiv, constant, statornic, în tot ce-şi aminteşte, în tot ce gândeşte semnatara Scrisorilor. Mama este peste tot, în rugăciunea de seară, în mirosul pâinii abia scoase din cuptor, în dulceaţa de cireşe amare, în şerbetul de trandafiri, in ceaşca de cafea cu desen albastru... Mama este mai ales dorul absolut, regăsit în vorbele ei de neuitat. „Sporovăielile cu mama", ultima oară când i-a auzit glasul, ultimele cuvinte: „Sunt atât de fericită că ai venit" şi gândul copleşitor de trist - „Tăcuse şi mierla, soarele se ascunsese", aducând în suflet „noapte şi frig". Scrisorile petrec uneori trecutul în prezent, actualizând trăirile: „Ce bine-i cu mama şi tata!'. Toate se vor referi, de acum înainte, la Ei - Sărbătorile, Sfânta Maria şi ziua Mamei, Crăciunul, Paştele... Nostalgia, melancolia, duioşia, Scrisorile sunt „porumbeii călători" purtători ai iubirii, adoraţiei, respectului şi recunoştinţei din vremea când se simţea învăluită" într-o dragoste profundă / şi o tăcere caldă". „Eram fericită!". Dar această euforie lăuntrică este tulburată de realitatea dureroasă a absenţei celor dragi. Deşi toate par să-şi urmeze cursul, cel puţin ritmul naturii este imperturbabil: „Vişinul înfloreşte în fiecare primăvară", dar „nimeni" nu o mai cheamă pe cea căreia i-a rămas la îndemână doar „condeiul". „Condeiul" cu care să-şi înşiruie Scrisorile, care spera să ajungă peste mări şi ţări, la cei dragi, ca o ofrandă de dragoste, de preţuire şi recunoştinţă. Înveşmântate „în vorbe" pline de farmec, Scrisorile călătoresc în neodihna lor, prinzându-ne în trăiri şi aduceri-aminte dintr-o lume cu „A fost odată..."! În Scrisori la Post-Restant, Toni Hulubei Macovei ne invită, în cea de a noua carte a sa, la o întâlnire inedită, duioasă şi emoţionantă, cu „relativitatea timpului şi spaţiului" în versiunea ei sentimentală.Mioara Valentina Ion Toni Hulubei Macovei s-a născut la Iaşi. A studiat la Liceul „Oltea Doamna' şi la Facultatea de Filologie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. A publicat volumele de poezie Curcubeie în noapte (2005), Zodia leului (2006), Fluturi de mătase (2007), Serenadă în Re minor pentru greiere solo (2011) şi Rochia de vorbe (2014) şi volumele de proză Crucea Sudului (2008), Poveşti din ceaşca de cafea (2010) şi Inelul cu ametist (2013).